"Făpturile
nu sunt însă distincte de Creatorul lor, iar El nu se poate înşela asupră-le.
Locul ce le e hărăzit de El în planul Său este locul pentru care au fost
făcute. Atunci cînd îl ating, firea lor îşi atinge împlinirea, iar ei sunt
fericiţi: un mădular pierdut îşi află locul, iar chinul se destramă. Cînd vrem
să fim altceva decît vrea Dumnezeu să fim, dorim cu siguranţă ceva care, în
fapt, nu ne va face fericiţi. Poruncile Divine ce sună urechilor noastre
pămînteşti mai degrabă despotic decît iubitor ne îndeamnă de fapt către locul
spre care-ar trebui să tindem dacă am şti ce vrem. El ne cere adoraţie, ascultare,
prosternare. Ne închipuim oare că toate astea îi pot aduce vreun bine, sau ne
temem, precum corul din Milton, că lipsa de respect a omului poate pricinui
„împuţinarea slavei Sale” ? Refuzînd să I se închine, un om poate împuţina
slava lui Dumnezeu tot atît cît poate un nebun să alunge soarele zgîriind
cuvîntul „beznă” pe zidurile chiliei sale. Dar Dumnezeu vrea binele nostru, iar
binele nostru înseamnă a-L iubi (cu acea iubire simţitoare proprie făpturilor),
şi pentru a-L iubi trebuie să-L cunoaştem: iar dacă îl cunoaştem, vom cădea de
fapt cu faţa la pămînt. Iar dacă n-o vom face, înseamnă doar că ceea ce
încercăm să iubim nu este încă Dumnezeu — deşi ar putea fi cea mai bună
aproximare a Sa pe care gîndirea şi închipuirea noastră o pot atinge. Cu toate acestea,
chemarea nu este doar de a ne prosterna şi de a venera; ci şi de a reflecta
viaţa Divină, de a participa, potrivit calităţii noastre de făpturi, la
atributele Divine, ceea ce depăşeşte cu mult dorinţele noastre prezente. Suntem
chemaţi „să fim aidoma lui Cristos”, să devenim asemenea lui Dumnezeu. Adică
Dumnezeu vrea, fie că ne place sau nu, să ne ofere ceea ce ne e de trebuinţă,
nu ceea ce credem noi că vrem. încă o dată, suntem împovăraţi de neîndurătorul
omagiu, de prea multă iubire, nu de prea puţină.
Şi totuşi,
pesemne că nici această perspectivă nu ajunge la adevăr. Nu-i vorba doar de
faptul că Dumnezeu ne-a făcut în chip arbitrar astfel încît El să fie singurul
nostru bine. Mai degrabă, Dumnezeu este singurul bine al tuturor făpturilor:
şi, în chip necesar, fiecare trebuie să-şi afle binele într-o împlinire întru
Dumnezeu proprie (în natură şi grad) firii sale. Natura şi gradul pot varia o
dată cu firea creaturii, dar ideea că ar putea exista un alt bine, oricare ar
fi acesta, e o fantasmă ateistă. "
“Acest păcat (păcatul originar) a fost descris de Sf. Augustin drept
consecinţă a orgoliului, a acelui demers prin care o făptură (adică o fiinţă
esenţialmente dependentă, al cărei principiu de
existenţă nu
rezidă în sine ci în altul) încearcă să devină independentă, să existe pentru
sine însăşi. Un asemenea păcat nu necesită condiţii sociale complexe, nici
experienţă vastă, nici o mare anvergură intelectuală. Din clipa în care o
făptură devine conştientă de existenţa lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi de existenţa
sa ca sine, i se deschide înainte cumplita alternativă a alegerii centrului : Dumnezeu
sau sinele. Păcatul acesta e zilnic săvîrşit de copii şi de ţărani neştiutori
şi deopotrivă de persoane rafinate, de oameni singuratici şi deopotrivă de cei
care trăiesc în societate : este căderea din viaţa fiecărui individ, şi din
fiecare zi a fiecărei vieţi, păcatul fundamental ce stă înapoia tuturor
păcatelor particulare: în această clipă chiar, şi tu şi eu fie îl săvîrşim, fie
suntem pe cale să o facem, fie ne căim de săvîrşirea lui. încercăm, la sculare,
să aştemem ziua cea nouă la picioarele lui Dumnezeu; înainte de a isprăvi cu
rasul, ea devine ziua noastră, iar partea ce-i revine lui Dumnezeu din ea e
privită ca un tribut pe care trebuie să-l plătim din „propriul” buzunar, timp
scăzut din timpul care, ni se pare, ar trebui să fie „al nostru”.”