era o vreme când fiecare atingere a ta
însemna mai mult decât
o mie de ploi de vară una după alta
îţi făcusem loc în mine cum am ştiut eu mai bine
şi am avut grijă de noi doi ca şi cum aş fi fost doar eu
vedeam prin ochii tăi şi te lăsam să umbli
ştiam de la început că lumea s-ar opri în loc dacă ai clipi
şi habar nu aveam că pot să ajung să
uit tot ce ştiam despre mine şi am ajuns să fiu atât atât atât
de aproapiată de cineva încât amintirile să ni se intersectau
de fiecare dată când ne priveam ni se dilatau ochii
şi eram din ce în ce mai sigură că am fost făcuţi
unul-pentru-celălalt şi că nimeni înaintea noastră
nu a simţit aşa ceva n-i-m-e-n-i nu a mai vorbit de iubire
înainte de noi doi
/
apoi a venit toamna
şi cumva atingerile tale au ajuns să însemne
din ce în ce mai puţin până când distanţa
dintre noi a crescut atât atât atât de mult
încât nu mai ştiu nimic despre tine
şi fiecare amintire a ta mi se pare o secvenţă
dintr-un film alb-negru / anii '60 /
mut.
joi, 28 aprilie 2011
"cu ochii tăi m-am văzut deunăzi în ultima bancă cu anca jucând
spânzurătoarea în latina vulgară pizmuind sărăcia cu duhul și pe
prietenii mei cei mai buni etalându-și emfatici eroinele – ca pe niște
superbe tatuaje de-o zi – care căzuseră pe rând în extaz în fața aceleiași
rochii de mireasă din vitrina celui mai luxos second hand de pe corso
m-am văzut crescând în fotografia din cartea de identitate până dincolo
de marginile ei gelozindu-te fără tine păream un vineri fără robinson –
obsedanta mea doamnă robinson din the graduate – un om fără umbră
un zeu fără olimp un roman fără intrigă un primat deprimat o viețuitoare
fără alt alibi deînmulțitul fără înmulțitor dar de fapt ca pe o schismă
desprinsă din mine în dreapta-mi credință căutându-te prin nopțile reci
de sub constelația câinelui prin nedeslușitele pilde ale unor palide
fresce de dincoace și de dincolo de porțile împărătești ale zorilor
melancolică și neverosimil de frumoasă te-am văzut duminică pe la
prânz pe maidanul din spatele blocului suflând în sferele de scame
ale păpădiilor antrenându-te pentru lumânările tortului și am sperat
că vei fi rătăcind printre amintirile noastre ca printr-un trist magazin
cu toate mărfurile la cinci lei și fiindcă îți spusesem cândva că nu
mi-am cunoscut îngerul păzitor te-am visat goală pe malul unui râu
de lapis lazuli fremătătoare ca trestia rugându-te și așteptând în secret
să ți se așeze vreo albiliță pe spate ca să-mi faci cadou revelația lui
la șase fix am sunat mi-ai deschis și-n ochii tăi perlați mi-am văzut
sufletul exhibiționist gata să admită că inocențaeopieleuzatășistrâmtă
pecaren-onăpârleștitrebuies-ojupoidepetinetuînsuțișidragosteauntruism
indicibilșide-aceeapoatecăvomfităcutuneoricuvintelealtora renunțând
am văzut literele unui scenariu fără replici declașându-și asediul
asupra inimii tale mărșăluind imperturbabile ca o procesiune de furnici
legionare pe cele din avangardă făcând poduri din trupurile lor pentru
toate celelalte surate peste linia vieții și cea a norocului din palme
peste adânciturile parfumate de deasupra claviculelor peste respirația
dintre buzele crispate în zâmbet am văzut anonimi figuranți personaje
operatori scenografi luminiști schimbându-și rolurile între ei în cea
mai asurzitoare tăcere clacheta strivind din greșeală și ultima muscă
angajată să bâzâie la scenele siropoase și în finalul patetic regizorul
adolescenței mele – acest colecționar de infarcturi – urlând pentru
ulltima oară CUUUUT prăbușindu-se m-am văzut atât de tânăr încât
încă mă mai credeam dublura Domnului Dumnezeu și filistin eretic și
blasfemator am început în gând să hulesc de ce m-ai mai făcut Doamne
purtător de cuvânt dăcă dragostea ei e un film de dinaintea sonorului
rând pe rând ți-au plecat invitații mai rugat să rămân să-ți aprind o
țigară și iar mi-am văzut neputincioase cuvintele când albul și negrul
ziua și noptea iubirea și ura capul și pajura iertarea și damnațiunea
viața și moartea luciditatea și paranoia păreau iminente și echiprobabile
și toate-mpreună se numeau simplu – mâine – o zi de luni care a rămas
nevorbită și stătea între noi ca între doi copii ultima felie de tort
cel puțin toate aceste cuvinte le-am spus apoi rochiei de mireasă din
centru și numai sticla subțire și rece a vitrinei ne despărțea în ea mi-am
văzut sinele rizibil și trist pentru ultima oară noaptea-mi cădea pe
spânzurătoarea în latina vulgară pizmuind sărăcia cu duhul și pe
prietenii mei cei mai buni etalându-și emfatici eroinele – ca pe niște
superbe tatuaje de-o zi – care căzuseră pe rând în extaz în fața aceleiași
rochii de mireasă din vitrina celui mai luxos second hand de pe corso
m-am văzut crescând în fotografia din cartea de identitate până dincolo
de marginile ei gelozindu-te fără tine păream un vineri fără robinson –
obsedanta mea doamnă robinson din the graduate – un om fără umbră
un zeu fără olimp un roman fără intrigă un primat deprimat o viețuitoare
fără alt alibi deînmulțitul fără înmulțitor dar de fapt ca pe o schismă
desprinsă din mine în dreapta-mi credință căutându-te prin nopțile reci
de sub constelația câinelui prin nedeslușitele pilde ale unor palide
fresce de dincoace și de dincolo de porțile împărătești ale zorilor
melancolică și neverosimil de frumoasă te-am văzut duminică pe la
prânz pe maidanul din spatele blocului suflând în sferele de scame
ale păpădiilor antrenându-te pentru lumânările tortului și am sperat
că vei fi rătăcind printre amintirile noastre ca printr-un trist magazin
cu toate mărfurile la cinci lei și fiindcă îți spusesem cândva că nu
mi-am cunoscut îngerul păzitor te-am visat goală pe malul unui râu
de lapis lazuli fremătătoare ca trestia rugându-te și așteptând în secret
să ți se așeze vreo albiliță pe spate ca să-mi faci cadou revelația lui
la șase fix am sunat mi-ai deschis și-n ochii tăi perlați mi-am văzut
sufletul exhibiționist gata să admită că inocențaeopieleuzatășistrâmtă
pecaren-onăpârleștitrebuies-ojupoidepetinetuînsuțișidragosteauntruism
indicibilșide-aceeapoatecăvomfităcutuneoricuvintelealtora renunțând
am văzut literele unui scenariu fără replici declașându-și asediul
asupra inimii tale mărșăluind imperturbabile ca o procesiune de furnici
legionare pe cele din avangardă făcând poduri din trupurile lor pentru
toate celelalte surate peste linia vieții și cea a norocului din palme
peste adânciturile parfumate de deasupra claviculelor peste respirația
dintre buzele crispate în zâmbet am văzut anonimi figuranți personaje
operatori scenografi luminiști schimbându-și rolurile între ei în cea
mai asurzitoare tăcere clacheta strivind din greșeală și ultima muscă
angajată să bâzâie la scenele siropoase și în finalul patetic regizorul
adolescenței mele – acest colecționar de infarcturi – urlând pentru
ulltima oară CUUUUT prăbușindu-se m-am văzut atât de tânăr încât
încă mă mai credeam dublura Domnului Dumnezeu și filistin eretic și
blasfemator am început în gând să hulesc de ce m-ai mai făcut Doamne
purtător de cuvânt dăcă dragostea ei e un film de dinaintea sonorului
rând pe rând ți-au plecat invitații mai rugat să rămân să-ți aprind o
țigară și iar mi-am văzut neputincioase cuvintele când albul și negrul
ziua și noptea iubirea și ura capul și pajura iertarea și damnațiunea
viața și moartea luciditatea și paranoia păreau iminente și echiprobabile
și toate-mpreună se numeau simplu – mâine – o zi de luni care a rămas
nevorbită și stătea între noi ca între doi copii ultima felie de tort
cel puțin toate aceste cuvinte le-am spus apoi rochiei de mireasă din
centru și numai sticla subțire și rece a vitrinei ne despărțea în ea mi-am
văzut sinele rizibil și trist pentru ultima oară noaptea-mi cădea pe
umeri ca un frac sub care m-am grăbit să-mi ascund cămașa de forță"
Filip Cristinescu
marți, 29 iunie 2010
"Invitaţia la vals" Mihail Drumeş - citate
"- Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine o fericire fără seamăn, singura fericire.
-Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi? îl descoase ea.
-Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea.
E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decât drumul până la aflarea adevărului. De aici încolo, se sfârşeşte lupta şi urmează supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului. Necunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de repetiţie, obişnuinţă, saturaţie."
"Întotdeauna îndragostiţii au o lumină ciudată pe faţa lor, care-l deosebeşte pe unul dintr-o mie de oameni"
"-Uite, uite marea!
Ea scurma zarea cu privirile, dar nu spunea nimic.
-Ce înseamnă asta, Aimee? Nu-ţi place?
-Nu, Dorule...Era mult mai frumoasă în închipuirea mea...
-Şi atunci ce-i de făcut?
-Hai să ne întoarcem!
-Eşti nebună? Judeci marea după o bucaţică din ea? Ce-ai spune dacă cineva, văzându-ţi degetul mic, ar spune că eşti urâtă? Stai, uite-te acum...
-Iartă-mă, Dor, e frumoasă, dar altfel...altfel...
-Nu-mi cere mie iertare. Cere-i ei..."
"Ne dureau ochii de la atâta apă [...] Prezenţa mării ne făcea să ne simţim uriaşi, ca Gulliver in ţara piticilor, si simţământul acesta de grandoare era atât de puternic, încât credeam că am ieşit din noi, iar în spate se târau nevoielnic rămăşiţele noastre. Şi, mergând aşa la braţ cu marea, amândoi îi sorbeam aerul , măreţia, necuprinsul."
"-Cu tine mă simt alta, parcă am intrat într-o nouă existenţă."
"-Da, sunt binedispus, pentru că, închipuie-ţi, niciuna dintre corăbiile mele nu s-a înecat în mare...Toate au ajuns la destinaţie.
-În schimb, ale mele sunt gata să se înece.
-Atunci, repede, îmbracă-te!...Mergem să le salvăm...
-Cum? a făcut ea , mirată, acoperindu-şi surâsul cu mâna.
-Foarte bine. Închiriem o barcă si pornim pe mare în căutarea lor.
-Ai dreptate. Dor, un naufragiu ar fi catastrofal pentru mine. Toate iluziile mele s-ar duce la fund.
-Te rog, de-aici înainte să nu mai ţii iluziile în corăbii."
"-La ce te gândeşti?
-Cum aş face să ne salvăm iubirea de călăul ei, Timpul?"
"Nu lăsa pasiunea să urce la creier şi să-ţi ia minţile. Reteaz-o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire e stăpânul celuilalt."
" Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitare sau, mai bine zis, nu e fericire."
"Oare marea artă a iubirii nu e să rupi când eşti pe culme? De ce să aştepţi descompunerea simţămintelor, inevitabilele certuri, injosiri, invective, care coboară în mocirlă cerul dragostei?"
"Marile dureri nu dor de la început. Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă."
"Într-un târziu, printr-o lentă tranziţie, am simţit o apăsare şi pe dinăuntru, şi dinafară. Mă apăsa materialitatea gândurilor prefăcute în plumb, mă apăsau inima îngheţată, aerul pereţii şi tavanul, care stătea să cadă."
"Aş fi rămas de o sută de ori şi-aş fi plecat o singură dată. Şi totuşi, am plecat"
"Toată încăperea se umplu de fiinţa ei."
" Şedeam lângă ea, auzeam cum îmi soarbe răsuflarea şi m-aşteptam să izbucnească într-o explozie de dragoste. [...] Apoi fugi si nu ştiu dacă fugea de mine sau de ea."
"Dar ce experienţă aveam? de unde să ştiu eu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atârnă când într-o parte, când într-alta, două imponderabile de care arar ne dăm seama. [...] Bărbatul se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe când noi, femeile, ne dăm integral, mistuindu-ne în aşa fel, încât nu ne rămâne decât umbra celor care am fost. [...] Şi nu ştiu dacă vreo femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul."
"Plangeam cu toată fiinţa...Tot ce rămăsese viu în mine plângea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, cidăţenie, plânsul acela îmi făcea bine! Găsisem un sâmbure de fericire chiar în lacrimi."
" Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute până în adâncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sunt tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult."
"Invitaţia la vals" - Mihail Drumeş
-Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi? îl descoase ea.
-Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea.
E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decât drumul până la aflarea adevărului. De aici încolo, se sfârşeşte lupta şi urmează supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului. Necunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de repetiţie, obişnuinţă, saturaţie."
"Întotdeauna îndragostiţii au o lumină ciudată pe faţa lor, care-l deosebeşte pe unul dintr-o mie de oameni"
"-Uite, uite marea!
Ea scurma zarea cu privirile, dar nu spunea nimic.
-Ce înseamnă asta, Aimee? Nu-ţi place?
-Nu, Dorule...Era mult mai frumoasă în închipuirea mea...
-Şi atunci ce-i de făcut?
-Hai să ne întoarcem!
-Eşti nebună? Judeci marea după o bucaţică din ea? Ce-ai spune dacă cineva, văzându-ţi degetul mic, ar spune că eşti urâtă? Stai, uite-te acum...
-Iartă-mă, Dor, e frumoasă, dar altfel...altfel...
-Nu-mi cere mie iertare. Cere-i ei..."
"Ne dureau ochii de la atâta apă [...] Prezenţa mării ne făcea să ne simţim uriaşi, ca Gulliver in ţara piticilor, si simţământul acesta de grandoare era atât de puternic, încât credeam că am ieşit din noi, iar în spate se târau nevoielnic rămăşiţele noastre. Şi, mergând aşa la braţ cu marea, amândoi îi sorbeam aerul , măreţia, necuprinsul."
"-Cu tine mă simt alta, parcă am intrat într-o nouă existenţă."
"-Da, sunt binedispus, pentru că, închipuie-ţi, niciuna dintre corăbiile mele nu s-a înecat în mare...Toate au ajuns la destinaţie.
-În schimb, ale mele sunt gata să se înece.
-Atunci, repede, îmbracă-te!...Mergem să le salvăm...
-Cum? a făcut ea , mirată, acoperindu-şi surâsul cu mâna.
-Foarte bine. Închiriem o barcă si pornim pe mare în căutarea lor.
-Ai dreptate. Dor, un naufragiu ar fi catastrofal pentru mine. Toate iluziile mele s-ar duce la fund.
-Te rog, de-aici înainte să nu mai ţii iluziile în corăbii."
"-La ce te gândeşti?
-Cum aş face să ne salvăm iubirea de călăul ei, Timpul?"
"Nu lăsa pasiunea să urce la creier şi să-ţi ia minţile. Reteaz-o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire e stăpânul celuilalt."
" Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitare sau, mai bine zis, nu e fericire."
"Oare marea artă a iubirii nu e să rupi când eşti pe culme? De ce să aştepţi descompunerea simţămintelor, inevitabilele certuri, injosiri, invective, care coboară în mocirlă cerul dragostei?"
"Marile dureri nu dor de la început. Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă."
"Într-un târziu, printr-o lentă tranziţie, am simţit o apăsare şi pe dinăuntru, şi dinafară. Mă apăsa materialitatea gândurilor prefăcute în plumb, mă apăsau inima îngheţată, aerul pereţii şi tavanul, care stătea să cadă."
"Aş fi rămas de o sută de ori şi-aş fi plecat o singură dată. Şi totuşi, am plecat"
"Toată încăperea se umplu de fiinţa ei."
" Şedeam lângă ea, auzeam cum îmi soarbe răsuflarea şi m-aşteptam să izbucnească într-o explozie de dragoste. [...] Apoi fugi si nu ştiu dacă fugea de mine sau de ea."
"Dar ce experienţă aveam? de unde să ştiu eu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atârnă când într-o parte, când într-alta, două imponderabile de care arar ne dăm seama. [...] Bărbatul se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe când noi, femeile, ne dăm integral, mistuindu-ne în aşa fel, încât nu ne rămâne decât umbra celor care am fost. [...] Şi nu ştiu dacă vreo femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul."
"Plangeam cu toată fiinţa...Tot ce rămăsese viu în mine plângea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, cidăţenie, plânsul acela îmi făcea bine! Găsisem un sâmbure de fericire chiar în lacrimi."
" Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute până în adâncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sunt tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult."
"Invitaţia la vals" - Mihail Drumeş
vineri, 25 iunie 2010
orasul inspiră. expiră.
e o tehnică de relaxare
însă căile respiratorii
nările, traheea, bronhiile
îi sunt căptuşite cu cenuşă.
tuşeşte praf negru, smog,
tuşeşte sec
tuşeşte din toţi rărunchii
iar sufletul
şi-l simte gri şi vechi.
şi-ar vrea sa se dezbrace de el,
ca de o haină de mătase ponosită.
dar continuă să-l poarte
rugând soarele să-l picteze
cu picăţele galbene, albastru cobalt si coraille.
şi totuşi
pe oraş îl doare
sufletul său gri.
luni, 7 iunie 2010
Si ce daca am gresit? Nu mai incerca sa-mi dai foc. Vrei sa ma vezi arzand in propriile-mi greseli... pana ma carbonizez? Credeam ca ma vrei intreaga, nu sub forma pulberii de cenusa. Nu pot sa renasc din ea ca pasarea Pheonix, nu sunt o pasare mitologica. Sunt un om comun. Si tu de asemeni. Nu-ti cer decat sa nu mai rupi bucatele mici din mine si sa nu-mi mai dai foc.
marți, 23 martie 2010
miercuri, 3 martie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)