Chiriasul sufletului ei.

4.12 dimineaţa. Gândurile nu au somn. Se intreabă de ce ii permite încă să stea acolo. De când a venit el, e o debandadă de nedescris. La tot pasul, te impiedici de sentimente sfărâmate. Frânturi de zâmbete se caţără pe pereţii creponati, încercând din răsputeri să găsesacă ieşirea. Pagini rupte de fericire sunt împrăştiate pretutindeni. Scurmierele sunt pline de mucuri de amintiri din care a tras cu sete. Se întreabă cum de l-a lasat atâta timp să locuiască acolo. Şi nici măcar nu şi-a plătit chiria...

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema .

Leapşa.

Leapşa.

Dacă eram o lună, aş fi fost mai.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost vineri.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost noaptea.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost meduză.

Dacă eram o direcţie, aş fi fost la dreapta.

Dacă eram o virtute, aş fi fost integritate.

Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Mata Hari.

Dacă eram o planetă, aş fi fost Pluto.
Dacă eram un lichid, aş fi fost sirop de trandafiri.
Dacă eram o piatră, aş fi fost topaz.

Dacă eram o pasăre, aş fi fost privighetoare.
Dacă eram o plantă, aş fi fost crin.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost ploaie.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost o chitara.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost speranţă.

Dacă eram un sunet, aş fi fost susurul apei.
Dacă eram un element chimic, aş fi fost mercur.
Dacă eram un cântec, aş fi fost Coldplay-Fix you
Dacă eram un film, aş fi fost Jeux d'enfants.
Dacă eram un serial, aş fi fost Viaţa cu Louie.

Dacă eram o carte, aş fi fost „De veghe în lanul de secară” (J.D.Salinger).
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost supă.
Dacă eram un oraş, aş fi fost Veneţia.
Dacă eram un gust, aş fi fost acru.

Dacă eram o aromă, aş fi fost scortisoara.
Dacă eram o culoare, aş fi fost albastru cobalt.
Dacă eram un material, aş fi fost catifea.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost de ce?.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost un umăr.

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost zâmbet.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost română.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Louie.
Dacă eram o formă, aş fi fost un cerc.
Dacă eram un număr, aş fi fost 7.

Dacă eram o maşină, aş fi fost o broscuţă.
Dacă eram o haină, aş fi fost o eşarfă.

Daca eram un accesoriu, as fi fost un pandant.

Visul.

Aseară am avut un vis ciudat. Era ora 3 dimineata, iar eu am tresărit din somn brusc, uitându-mă speriată în jur. Abia după ce mi-am dat seama ca sunt în adăpostul moale si confortabil al patului meu, am reuşit să răsuflu uşurată şi mi-am şters uşor broboanele de sudoare ce mi se prelingeau pe frunte. Au început din nou să-mi bântuie asurzitor prin minte imaginile din vis. Eram aproape singură pe peronul unei gări. Totul în jur era deprimant de gri. Ploua torenţial. Fulgere despicau cerul în două. Tunetele iţi induceau sentimentul exploziei unei centrale nucleare. Însă eu păşeam încet, nestingherită. Lăsam ploaia să-mi mângaie faţa. Probabil că-mi era frică să nu strivesc sentimentele uitate de călătorii grăbiţi. Simţeam prin toţi porii si mă umplea de fiori de gheată tristeţea peronului pustiit de speranţe. Acesta devenise treptat un cimitir de sentimente uitate, lăsate să agonizeze si să moară in chinuri cumplite de călătorii prea grăbiţi să prindă un tren, un tren spre...nicăieri. Deodată, au aparut câţiva oameni, care alergau ca apucatii. Alergau ca apucaţii, printre inimi frânte, zâmbete false, tristeţi sfâşietoare, bucurii explozive si iubiri efervescente, strivindu-le fără milă sub talpa pantofilor. Visul acesta a fost cauza ulterioarei nopţi de insomnie. Am început să mă întreb dacă nu cumva viaţa e asemenea bizarului peron. Numai la străfulgerarea acestui gând, îmi simt corpul greu, ca şi cum venele mi-ar fi pline cu plumb. Imaginaţi-vă doar! Viaţa ca un peron... noi lăsând în urmă tot, numai pentru a alerga în neştire după următoarea oportunitate, care se dovedeşte însă a fi un tren spre Tărâmul Nicăieri.

As vrea...

Aş vrea să fiu altcineva. Câteodată, mă cuprinde o ură de nestăpânit faţă de bătrânul şi ruginitul meu eu.Aş vrea sa fiu oricine în afară de mine. Aş vrea să fiu chiar zdremţărosul cu pantaloni soioşi, care stă cu mâna intinsă la colţul străzii. Să-i pătrund sub piele si să-i trăiesc intens sentimentele.Să urlu din rărunchi de furia-i şi să plâng pe înfundate de disperarea-i. Aş vrea sa fiu Vecinul de la Parter, eternă strajă a scării blocului .Să inhalez amestecul de ţigară ieftină şi fum dens de combinat cu aceeaşi pasiune orgasmatică. Aş vrea...

"Ce speri, ţesând la nesfârşit capcane reticulare, de cuvinte, ca un păianjen nebun care-şi întinde pînza numai pentru ca s-o lase să strălucească o clipă la soare si apoi s-o părăsească? În plasă se agaţă doar fantome, imagini vechi, voci zgomote, rumori, parfumuri, invizibile forme, presimţite. Ele te paralizează dulce, te sug, vampiri vechi care nu vor sa moară." Simona Popescu- Exuvii

Dialog cu fericirea.

-Cine esti?

-Nu stiu.

-Gandeşte-te!

-TOT NU ŞTIU!

-Atunci, de ce n-ai fi orice vrei sa fii? Uite...poţi fi o margaretă.

-Nu, nu pot...

-De ce nu?

-Fiindcă margaretele sunt flori. Ele doar înfloresc, se ofilesc iar apoi...mor. Însă eu, eu sunt condamnat la o viată plină de îndoieli, remuşcări, regrete, sentimente contradictorii...

-Cred că ai dreptate. Cu sigurantă nu eşti o margaretă. Margaretele sunt flori,iar florile sunt fidele, pe cand tu...m-ai părăsit.

-Eu?!? Dar nici nu te cunosc!

-Nu ma cunosti pentru ca nu ai vrut sa ma cunosti. M-ai aruncat într-un colţ prăfuit şi m-ai lăsat să zac acolo, bătută de asprimea timpului, de parca nici n-aş fi existat pentru tine.

-... Dar stai, stiu cine esti. de fapt, chiar nu erai acolo...recunoaste, tu esti cea care m`a parasit!

-Te inseli. Eu ti-am fost fidela insa tu nu ma vedeai...poate pentru ca eram prea neinsemnata pentru tine..sau poate ca nu credeai in mine...ACUM ma vezi? pana acum eram invizibila pentru tine, acum... am forma celui mai cald suras. ACUM ma simti, imi poti simti mireasma?? Pana acum eram inodora , acum am parfumul succesului.ACUM crezi?? Regret...ACUM e prea tarziu...

Frig.Noapte de noiembrie. Până şi stelele au îngheţat. E înnorat şi nu le zăresc. Totuşi, simt sclipirea lor slabă,simt cum tremură în carapacea lor aurită, de parcă ar vrea să evadeze. Şi le implor să-şi verse furia într-o supernova care să ardă absolut toate firele Parcelor. Insă stelele nu ma ascultă ,iar Parcele torc continuu, nestingherite...