Peisaj contemporan.

Acelasi peisaj pretutindeni.

Oameni veseli, care surad larg viitorului
ce li se arata compromitator.
Emana speranta prin toti porii,
iar licarul din ochi le tradeaza fericirea.

Oameni tristi, care inghit sec
in urma celor dintai.
Le arunca priviri acide,
sperand involuntar sa le stinga licarul din ochi.

E toamnă.

E toamnă.
Şi ploaia loveşte geamul cu degete lichide.
Eu visez nestingherită,
visez că am construit o barcă
din curcubee si zâmbete,
şi am plutit pe stropi de ploaie
până pe tărâmul basmelor.
Tresar si mă trezesc,
uimită şi speriată,
în mijlocul camerei.

La-nvoială cu timpul.

Roaga timpul sa mai stea putin.
Invita-l la o cafea si fa-l s-o bea cat mai amara.
Spune-i ca s-a vandut tot zaharul.
Implora-l s-o soarba pana la ultima picatura.

In zadar. Oricum n-o sa-i pese.
Si iar o sa te ia in ras.
O sa te mustre ca ti-ai uitat speranta in buzunarul de la spate
al pantalonilor aia soiosi.

Roaga timpul sa te ierte, ca n-ai facut altceva decat sa-l pierzi.
Invita-l la o cafea si pune-i somnifere in ea.
Daca adoarme, sufla-i usor pe gene cu praf de dorinte.

In zadar. Chiar si-n vis, o sa-si intinda falnic aripile,
si-o sa zboare spre neant.
O sa te paraseasca cu nepasare.

In zadar.
Nici cea mai amara cafea n-o sa-l opreasca.
Nici cel mai adanc somn n-o sa-i franga zborul.

In clipa cea din urma,
Nu-ti ramane decat sa-i multumesti.
Si sa-l imbratisezi stans,
In speranta ca parfumul lui o sa-ti ramana imprimat pe piele.

Ploaia.

Stătea stingheră într-un colţ. Ploaia îi mângâia blând obrazul iar vântul i se juca prin păr, vrând parcă s-o consoleze. Privea absentă în jur. Se simţea detaşată, aproape imaterială. Unii oamenii mergeau în ritm alert, cu umbrele strident colorate care-ţi săgetau privirea. Alţii alergau ca apucatii, încercând să se adapostească de ploaie. Poate fugeau de ploaie, sau doar de ei înşişi. Ea era încremenită, ca o statuie. Parcă toate simţurile fizice îi erau amorţite, transferate în plan emoţional. Amestecul de lacrimi şi ploaie de pe obraz, care curgea în neştire, ca o cascadă, abia daca-l simtea ca pe o furnicatura. Işi ridică ochii către norii plumburii. Parcă toata greutatea lor atârna pe umerii ei. Durerea lor o invada prin toţi porii fiinţei sale. Era una cu ploaia, sufletul său geamăn.

Chiriasul sufletului ei.

4.12 dimineaţa. Gândurile nu au somn. Se intreabă de ce ii permite încă să stea acolo. De când a venit el, e o debandadă de nedescris. La tot pasul, te impiedici de sentimente sfărâmate. Frânturi de zâmbete se caţără pe pereţii creponati, încercând din răsputeri să găsesacă ieşirea. Pagini rupte de fericire sunt împrăştiate pretutindeni. Scurmierele sunt pline de mucuri de amintiri din care a tras cu sete. Se întreabă cum de l-a lasat atâta timp să locuiască acolo. Şi nici măcar nu şi-a plătit chiria...

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema .

Leapşa.

Leapşa.

Dacă eram o lună, aş fi fost mai.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost vineri.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost noaptea.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost meduză.

Dacă eram o direcţie, aş fi fost la dreapta.

Dacă eram o virtute, aş fi fost integritate.

Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Mata Hari.

Dacă eram o planetă, aş fi fost Pluto.
Dacă eram un lichid, aş fi fost sirop de trandafiri.
Dacă eram o piatră, aş fi fost topaz.

Dacă eram o pasăre, aş fi fost privighetoare.
Dacă eram o plantă, aş fi fost crin.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost ploaie.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost o chitara.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost speranţă.

Dacă eram un sunet, aş fi fost susurul apei.
Dacă eram un element chimic, aş fi fost mercur.
Dacă eram un cântec, aş fi fost Coldplay-Fix you
Dacă eram un film, aş fi fost Jeux d'enfants.
Dacă eram un serial, aş fi fost Viaţa cu Louie.

Dacă eram o carte, aş fi fost „De veghe în lanul de secară” (J.D.Salinger).
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost supă.
Dacă eram un oraş, aş fi fost Veneţia.
Dacă eram un gust, aş fi fost acru.

Dacă eram o aromă, aş fi fost scortisoara.
Dacă eram o culoare, aş fi fost albastru cobalt.
Dacă eram un material, aş fi fost catifea.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost de ce?.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost un umăr.

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost zâmbet.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost română.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Louie.
Dacă eram o formă, aş fi fost un cerc.
Dacă eram un număr, aş fi fost 7.

Dacă eram o maşină, aş fi fost o broscuţă.
Dacă eram o haină, aş fi fost o eşarfă.

Daca eram un accesoriu, as fi fost un pandant.

Visul.

Aseară am avut un vis ciudat. Era ora 3 dimineata, iar eu am tresărit din somn brusc, uitându-mă speriată în jur. Abia după ce mi-am dat seama ca sunt în adăpostul moale si confortabil al patului meu, am reuşit să răsuflu uşurată şi mi-am şters uşor broboanele de sudoare ce mi se prelingeau pe frunte. Au început din nou să-mi bântuie asurzitor prin minte imaginile din vis. Eram aproape singură pe peronul unei gări. Totul în jur era deprimant de gri. Ploua torenţial. Fulgere despicau cerul în două. Tunetele iţi induceau sentimentul exploziei unei centrale nucleare. Însă eu păşeam încet, nestingherită. Lăsam ploaia să-mi mângaie faţa. Probabil că-mi era frică să nu strivesc sentimentele uitate de călătorii grăbiţi. Simţeam prin toţi porii si mă umplea de fiori de gheată tristeţea peronului pustiit de speranţe. Acesta devenise treptat un cimitir de sentimente uitate, lăsate să agonizeze si să moară in chinuri cumplite de călătorii prea grăbiţi să prindă un tren, un tren spre...nicăieri. Deodată, au aparut câţiva oameni, care alergau ca apucatii. Alergau ca apucaţii, printre inimi frânte, zâmbete false, tristeţi sfâşietoare, bucurii explozive si iubiri efervescente, strivindu-le fără milă sub talpa pantofilor. Visul acesta a fost cauza ulterioarei nopţi de insomnie. Am început să mă întreb dacă nu cumva viaţa e asemenea bizarului peron. Numai la străfulgerarea acestui gând, îmi simt corpul greu, ca şi cum venele mi-ar fi pline cu plumb. Imaginaţi-vă doar! Viaţa ca un peron... noi lăsând în urmă tot, numai pentru a alerga în neştire după următoarea oportunitate, care se dovedeşte însă a fi un tren spre Tărâmul Nicăieri.