Era atat de frig de frig ca-mi inghetau pana si gandurile nerostite. Insa tu, ai venit inarmat cu o tona de speranta si o duzina de zambete si mi-ai zis:"Hai sa pescuim soarele!" Ti-ai scos undita si , cu miscari fine, manduind-o ca pe o bagheta magica, ai inceput sa pescuiesti. Am vrut sa tip, sa-ti spun ca e stupid, dar ai facut un semn subtil iar eu am tacut si m-am resemnat. "Dumnezeule, asta e pura nebunie. Cum sa pescuiesti soarele?" am gandit. Apoi l-am vazut. Stralucea mat si nedefinit in mainile tale. L-ai curatat de solzi si i-ai redat stralucirea. Mi-ai dat sa musc o bucata de soare, iar de atunci in mine e lumina si caldura mereu. Si gheata s-a topit iar gandurile mi s-au dezghetat. Si-ti multumesc ca mi-ai dat o bucata de soare!

Iti mai amintesti?

Iti mai amintesti de cate ori am incercat sa te sugrum in acel ceas? Eu nu. Fiindca am facut-o de nenumarate ori. Insa problema era ca tu locuiai in mine, iar de fiecare data cand incercam sa te sugrum, imi taiam propria respiratie. Si aproape reusisem. Insa tu inca mai respiri. Slab, sacadat, fara vlaga. Iar mireasma emanata de rasuflarea ta anemica si sugrumata mi se imprima in nari. Si dainuie...

Astazi, o sa plec. O sa fug mancand pamantul. O sa fug de mine, de tine, de gandurile mele stupide care se invart aiurea prin minte ca intr-o miscare browninana. O sa fug de nenorocitul tau de parfum care imi lasa amprente pe suflet cu degetele-i aromate. O sa-mi cumpar o umbrela sa ma protejeze de ploaia acida a miresmelor tale.

Si stiu ca, in cele din urma, voi reusi.

Peisaj contemporan.

Acelasi peisaj pretutindeni.

Oameni veseli, care surad larg viitorului
ce li se arata compromitator.
Emana speranta prin toti porii,
iar licarul din ochi le tradeaza fericirea.

Oameni tristi, care inghit sec
in urma celor dintai.
Le arunca priviri acide,
sperand involuntar sa le stinga licarul din ochi.

E toamnă.

E toamnă.
Şi ploaia loveşte geamul cu degete lichide.
Eu visez nestingherită,
visez că am construit o barcă
din curcubee si zâmbete,
şi am plutit pe stropi de ploaie
până pe tărâmul basmelor.
Tresar si mă trezesc,
uimită şi speriată,
în mijlocul camerei.

La-nvoială cu timpul.

Roaga timpul sa mai stea putin.
Invita-l la o cafea si fa-l s-o bea cat mai amara.
Spune-i ca s-a vandut tot zaharul.
Implora-l s-o soarba pana la ultima picatura.

In zadar. Oricum n-o sa-i pese.
Si iar o sa te ia in ras.
O sa te mustre ca ti-ai uitat speranta in buzunarul de la spate
al pantalonilor aia soiosi.

Roaga timpul sa te ierte, ca n-ai facut altceva decat sa-l pierzi.
Invita-l la o cafea si pune-i somnifere in ea.
Daca adoarme, sufla-i usor pe gene cu praf de dorinte.

In zadar. Chiar si-n vis, o sa-si intinda falnic aripile,
si-o sa zboare spre neant.
O sa te paraseasca cu nepasare.

In zadar.
Nici cea mai amara cafea n-o sa-l opreasca.
Nici cel mai adanc somn n-o sa-i franga zborul.

In clipa cea din urma,
Nu-ti ramane decat sa-i multumesti.
Si sa-l imbratisezi stans,
In speranta ca parfumul lui o sa-ti ramana imprimat pe piele.

Ploaia.

Stătea stingheră într-un colţ. Ploaia îi mângâia blând obrazul iar vântul i se juca prin păr, vrând parcă s-o consoleze. Privea absentă în jur. Se simţea detaşată, aproape imaterială. Unii oamenii mergeau în ritm alert, cu umbrele strident colorate care-ţi săgetau privirea. Alţii alergau ca apucatii, încercând să se adapostească de ploaie. Poate fugeau de ploaie, sau doar de ei înşişi. Ea era încremenită, ca o statuie. Parcă toate simţurile fizice îi erau amorţite, transferate în plan emoţional. Amestecul de lacrimi şi ploaie de pe obraz, care curgea în neştire, ca o cascadă, abia daca-l simtea ca pe o furnicatura. Işi ridică ochii către norii plumburii. Parcă toata greutatea lor atârna pe umerii ei. Durerea lor o invada prin toţi porii fiinţei sale. Era una cu ploaia, sufletul său geamăn.

Chiriasul sufletului ei.

4.12 dimineaţa. Gândurile nu au somn. Se intreabă de ce ii permite încă să stea acolo. De când a venit el, e o debandadă de nedescris. La tot pasul, te impiedici de sentimente sfărâmate. Frânturi de zâmbete se caţără pe pereţii creponati, încercând din răsputeri să găsesacă ieşirea. Pagini rupte de fericire sunt împrăştiate pretutindeni. Scurmierele sunt pline de mucuri de amintiri din care a tras cu sete. Se întreabă cum de l-a lasat atâta timp să locuiască acolo. Şi nici măcar nu şi-a plătit chiria...

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema .