"Invitaţia la vals" Mihail Drumeş - citate

"- Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine o fericire fără seamăn, singura fericire.
-Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi? îl descoase ea.
-Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea.
E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decât drumul până la aflarea adevărului. De aici încolo, se sfârşeşte lupta şi urmează supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului. Necunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de repetiţie, obişnuinţă, saturaţie."

"Întotdeauna îndragostiţii au o lumină ciudată pe faţa lor, care-l deosebeşte pe unul dintr-o mie de oameni"

"-Uite, uite marea!
Ea scurma zarea cu privirile, dar nu spunea nimic.
-Ce înseamnă asta, Aimee? Nu-ţi place?
-Nu, Dorule...Era mult mai frumoasă în închipuirea mea...
-Şi atunci ce-i de făcut?
-Hai să ne întoarcem!
-Eşti nebună? Judeci marea după o bucaţică din ea? Ce-ai spune dacă cineva, văzându-ţi degetul mic, ar spune că eşti urâtă? Stai, uite-te acum...
-Iartă-mă, Dor, e frumoasă, dar altfel...altfel...
-Nu-mi cere mie iertare. Cere-i ei..."

"Ne dureau ochii de la atâta apă [...] Prezenţa mării ne făcea să ne simţim uriaşi, ca Gulliver in ţara piticilor, si simţământul acesta de grandoare era atât de puternic, încât credeam că am ieşit din noi, iar în spate se târau nevoielnic rămăşiţele noastre. Şi, mergând aşa la braţ cu marea, amândoi îi sorbeam aerul , măreţia, necuprinsul."

"-Cu tine mă simt alta, parcă am intrat într-o nouă existenţă."

"-Da, sunt binedispus, pentru că, închipuie-ţi, niciuna dintre corăbiile mele nu s-a înecat în mare...Toate au ajuns la destinaţie.
-În schimb, ale mele sunt gata să se înece.
-Atunci, repede, îmbracă-te!...Mergem să le salvăm...
-Cum? a făcut ea , mirată, acoperindu-şi surâsul cu mâna.
-Foarte bine. Închiriem o barcă si pornim pe mare în căutarea lor.
-Ai dreptate. Dor, un naufragiu ar fi catastrofal pentru mine. Toate iluziile mele s-ar duce la fund.
-Te rog, de-aici înainte să nu mai ţii iluziile în corăbii."

"-La ce te gândeşti?
-Cum aş face să ne salvăm iubirea de călăul ei, Timpul?"

"Nu lăsa pasiunea să urce la creier şi să-ţi ia minţile. Reteaz-o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire e stăpânul celuilalt."

" Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitare sau, mai bine zis, nu e fericire."

"Oare marea artă a iubirii nu e să rupi când eşti pe culme? De ce să aştepţi descompunerea simţămintelor, inevitabilele certuri, injosiri, invective, care coboară în mocirlă cerul dragostei?"

"Marile dureri nu dor de la început. Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă."

"Într-un târziu, printr-o lentă tranziţie, am simţit o apăsare şi pe dinăuntru, şi dinafară. Mă apăsa materialitatea gândurilor prefăcute în plumb, mă apăsau inima îngheţată, aerul pereţii şi tavanul, care stătea să cadă."

"Aş fi rămas de o sută de ori şi-aş fi plecat o singură dată. Şi totuşi, am plecat"

"Toată încăperea se umplu de fiinţa ei."

" Şedeam lângă ea, auzeam cum îmi soarbe răsuflarea şi m-aşteptam să izbucnească într-o explozie de dragoste. [...] Apoi fugi si nu ştiu dacă fugea de mine sau de ea."

"Dar ce experienţă aveam? de unde să ştiu eu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atârnă când într-o parte, când într-alta, două imponderabile de care arar ne dăm seama. [...] Bărbatul se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe când noi, femeile, ne dăm integral, mistuindu-ne în aşa fel, încât nu ne rămâne decât umbra celor care am fost. [...] Şi nu ştiu dacă vreo femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul."

"Plangeam cu toată fiinţa...Tot ce rămăsese viu în mine plângea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, cidăţenie, plânsul acela îmi făcea bine! Găsisem un sâmbure de fericire chiar în lacrimi."

" Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute până în adâncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sunt tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult."

"Invitaţia la vals" - Mihail Drumeş

orasul inspiră. expiră.
e o tehnică de relaxare
însă căile respiratorii
nările, traheea, bronhiile
îi sunt căptuşite cu cenuşă.
tuşeşte praf negru, smog,
tuşeşte sec
tuşeşte din toţi rărunchii
iar sufletul
şi-l simte gri şi vechi.
şi-ar vrea sa se dezbrace de el,
ca de o haină de mătase ponosită.
dar continuă să-l poarte
rugând soarele să-l picteze
cu picăţele galbene, albastru cobalt si coraille.
şi totuşi
pe oraş îl doare
sufletul său gri.

Si ce daca am gresit? Nu mai incerca sa-mi dai foc. Vrei sa ma vezi arzand in propriile-mi greseli... pana ma carbonizez? Credeam ca ma vrei intreaga, nu sub forma pulberii de cenusa. Nu pot sa renasc din ea ca pasarea Pheonix, nu sunt o pasare mitologica. Sunt un om comun. Si tu de asemeni. Nu-ti cer decat sa nu mai rupi bucatele mici din mine si sa nu-mi mai dai foc.