joi, 1 septembrie 2016

C.S Lewis, citate din “Problema durerii”


"Făpturile nu sunt însă distincte de Creatorul lor, iar El nu se poate înşela asupră-le. Locul ce le e hărăzit de El în planul Său este locul pentru care au fost făcute. Atunci cînd îl ating, firea lor îşi atinge împlinirea, iar ei sunt fericiţi: un mădular pierdut îşi află locul, iar chinul se destramă. Cînd vrem să fim altceva decît vrea Dumnezeu să fim, dorim cu siguranţă ceva care, în fapt, nu ne va face fericiţi. Poruncile Divine ce sună urechilor noastre pămînteşti mai degrabă despotic decît iubitor ne îndeamnă de fapt către locul spre care-ar trebui să tindem dacă am şti ce vrem. El ne cere adoraţie, ascultare, prosternare. Ne închipuim oare că toate astea îi pot aduce vreun bine, sau ne temem, precum corul din Milton, că lipsa de respect a omului poate pricinui „împuţinarea slavei Sale” ? Refuzînd să I se închine, un om poate împuţina slava lui Dumnezeu tot atît cît poate un nebun să alunge soarele zgîriind cuvîntul „beznă” pe zidurile chiliei sale. Dar Dumnezeu vrea binele nostru, iar binele nostru înseamnă a-L iubi (cu acea iubire simţitoare proprie făpturilor), şi pentru a-L iubi trebuie să-L cunoaştem: iar dacă îl cunoaştem, vom cădea de fapt cu faţa la pămînt. Iar dacă n-o vom face, înseamnă doar că ceea ce încercăm să iubim nu este încă Dumnezeu — deşi ar putea fi cea mai bună aproximare a Sa pe care gîndirea şi închipuirea noastră o pot atinge. Cu toate acestea, chemarea nu este doar de a ne prosterna şi de a venera; ci şi de a reflecta viaţa Divină, de a participa, potrivit calităţii noastre de făpturi, la atributele Divine, ceea ce depăşeşte cu mult dorinţele noastre prezente. Suntem chemaţi „să fim aidoma lui Cristos”, să devenim asemenea lui Dumnezeu. Adică Dumnezeu vrea, fie că ne place sau nu, să ne ofere ceea ce ne e de trebuinţă, nu ceea ce credem noi că vrem. încă o dată, suntem împovăraţi de neîndurătorul omagiu, de prea multă iubire, nu de prea puţină.
Şi totuşi, pesemne că nici această perspectivă nu ajunge la adevăr. Nu-i vorba doar de faptul că Dumnezeu ne-a făcut în chip arbitrar astfel încît El să fie singurul nostru bine. Mai degrabă, Dumnezeu este singurul bine al tuturor făpturilor: şi, în chip necesar, fiecare trebuie să-şi afle binele într-o împlinire întru Dumnezeu proprie (în natură şi grad) firii sale. Natura şi gradul pot varia o dată cu firea creaturii, dar ideea că ar putea exista un alt bine, oricare ar fi acesta, e o fantasmă ateistă. "

“Acest păcat (păcatul originar) a fost descris de Sf. Augustin drept consecinţă a orgoliului, a acelui demers prin care o făptură (adică o fiinţă esenţialmente dependentă, al cărei principiu de
existenţă nu rezidă în sine ci în altul) încearcă să devină independentă, să existe pentru sine însăşi. Un asemenea păcat nu necesită condiţii sociale complexe, nici experienţă vastă, nici o mare anvergură intelectuală. Din clipa în care o făptură devine conştientă de existenţa lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi de existenţa sa ca sine, i se deschide înainte cumplita alternativă a alegerii centrului : Dumnezeu sau sinele. Păcatul acesta e zilnic săvîrşit de copii şi de ţărani neştiutori şi deopotrivă de persoane rafinate, de oameni singuratici şi deopotrivă de cei care trăiesc în societate : este căderea din viaţa fiecărui individ, şi din fiecare zi a fiecărei vieţi, păcatul fundamental ce stă înapoia tuturor păcatelor particulare: în această clipă chiar, şi tu şi eu fie îl săvîrşim, fie suntem pe cale să o facem, fie ne căim de săvîrşirea lui. încercăm, la sculare, să aştemem ziua cea nouă la picioarele lui Dumnezeu; înainte de a isprăvi cu rasul, ea devine ziua noastră, iar partea ce-i revine lui Dumnezeu din ea e privită ca un tribut pe care trebuie să-l plătim din „propriul” buzunar, timp scăzut din timpul care, ni se pare, ar trebui să fie „al nostru”.”


Ce cauti tu, cu ciubotele tale, in sufletul meu?