Aseară am avut un vis ciudat. Era ora 3 dimineata, iar eu am tresărit din somn brusc, uitându-mă speriată în jur. Abia după ce mi-am dat seama ca sunt în adăpostul moale si confortabil al patului meu, am reuşit să răsuflu uşurată şi mi-am şters uşor broboanele de sudoare ce mi se prelingeau pe frunte. Au început din nou să-mi bântuie asurzitor prin minte imaginile din vis. Eram aproape singură pe peronul unei gări. Totul în jur era deprimant de gri. Ploua torenţial. Fulgere despicau cerul în două. Tunetele iţi induceau sentimentul exploziei unei centrale nucleare. Însă eu păşeam încet, nestingherită. Lăsam ploaia să-mi mângaie faţa. Probabil că-mi era frică să nu strivesc sentimentele uitate de călătorii grăbiţi. Simţeam prin toţi porii si mă umplea de fiori de gheată tristeţea peronului pustiit de speranţe. Acesta devenise treptat un cimitir de sentimente uitate, lăsate să agonizeze si să moară in chinuri cumplite de călătorii prea grăbiţi să prindă un tren, un tren spre...nicăieri. Deodată, au aparut câţiva oameni, care alergau ca apucatii. Alergau ca apucaţii, printre inimi frânte, zâmbete false, tristeţi sfâşietoare, bucurii explozive si iubiri efervescente, strivindu-le fără milă sub talpa pantofilor. Visul acesta a fost cauza ulterioarei nopţi de insomnie. Am început să mă întreb dacă nu cumva viaţa e asemenea bizarului peron. Numai la străfulgerarea acestui gând, îmi simt corpul greu, ca şi cum venele mi-ar fi pline cu plumb. Imaginaţi-vă doar! Viaţa ca un peron... noi lăsând în urmă tot, numai pentru a alerga în neştire după următoarea oportunitate, care se dovedeşte însă a fi un tren spre Tărâmul Nicăieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu