Peisaj contemporan.

Acelasi peisaj pretutindeni.

Oameni veseli, care surad larg viitorului
ce li se arata compromitator.
Emana speranta prin toti porii,
iar licarul din ochi le tradeaza fericirea.

Oameni tristi, care inghit sec
in urma celor dintai.
Le arunca priviri acide,
sperand involuntar sa le stinga licarul din ochi.

E toamnă.

E toamnă.
Şi ploaia loveşte geamul cu degete lichide.
Eu visez nestingherită,
visez că am construit o barcă
din curcubee si zâmbete,
şi am plutit pe stropi de ploaie
până pe tărâmul basmelor.
Tresar si mă trezesc,
uimită şi speriată,
în mijlocul camerei.

La-nvoială cu timpul.

Roaga timpul sa mai stea putin.
Invita-l la o cafea si fa-l s-o bea cat mai amara.
Spune-i ca s-a vandut tot zaharul.
Implora-l s-o soarba pana la ultima picatura.

In zadar. Oricum n-o sa-i pese.
Si iar o sa te ia in ras.
O sa te mustre ca ti-ai uitat speranta in buzunarul de la spate
al pantalonilor aia soiosi.

Roaga timpul sa te ierte, ca n-ai facut altceva decat sa-l pierzi.
Invita-l la o cafea si pune-i somnifere in ea.
Daca adoarme, sufla-i usor pe gene cu praf de dorinte.

In zadar. Chiar si-n vis, o sa-si intinda falnic aripile,
si-o sa zboare spre neant.
O sa te paraseasca cu nepasare.

In zadar.
Nici cea mai amara cafea n-o sa-l opreasca.
Nici cel mai adanc somn n-o sa-i franga zborul.

In clipa cea din urma,
Nu-ti ramane decat sa-i multumesti.
Si sa-l imbratisezi stans,
In speranta ca parfumul lui o sa-ti ramana imprimat pe piele.

Ploaia.

Stătea stingheră într-un colţ. Ploaia îi mângâia blând obrazul iar vântul i se juca prin păr, vrând parcă s-o consoleze. Privea absentă în jur. Se simţea detaşată, aproape imaterială. Unii oamenii mergeau în ritm alert, cu umbrele strident colorate care-ţi săgetau privirea. Alţii alergau ca apucatii, încercând să se adapostească de ploaie. Poate fugeau de ploaie, sau doar de ei înşişi. Ea era încremenită, ca o statuie. Parcă toate simţurile fizice îi erau amorţite, transferate în plan emoţional. Amestecul de lacrimi şi ploaie de pe obraz, care curgea în neştire, ca o cascadă, abia daca-l simtea ca pe o furnicatura. Işi ridică ochii către norii plumburii. Parcă toata greutatea lor atârna pe umerii ei. Durerea lor o invada prin toţi porii fiinţei sale. Era una cu ploaia, sufletul său geamăn.