Stătea stingheră într-un colţ. Ploaia îi mângâia blând obrazul iar vântul i se juca prin păr, vrând parcă s-o consoleze. Privea absentă în jur. Se simţea detaşată, aproape imaterială. Unii oamenii mergeau în ritm alert, cu umbrele strident colorate care-ţi săgetau privirea. Alţii alergau ca apucatii, încercând să se adapostească de ploaie. Poate fugeau de ploaie, sau doar de ei înşişi. Ea era încremenită, ca o statuie. Parcă toate simţurile fizice îi erau amorţite, transferate în plan emoţional. Amestecul de lacrimi şi ploaie de pe obraz, care curgea în neştire, ca o cascadă, abia daca-l simtea ca pe o furnicatura. Işi ridică ochii către norii plumburii. Parcă toata greutatea lor atârna pe umerii ei. Durerea lor o invada prin toţi porii fiinţei sale. Era una cu ploaia, sufletul său geamăn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu