Te stiu... ©Teodora Morar


... Parul tau miroase a tot si a frustrare.
Porti pe chip urme ale oamenilor pe care i-ai intalnit.
Mirosi a lume incalcita
inghitita de praful orasului.

Pielea iti e tare, buzele rupte la mijloc.
Iti sfarami iluzile cu tocul pantofilor,
pe strada care iti poarta numele.
Singura esti invincibila.

Cand esti cu ei, te temi.
Te temi de dezamagiri, asa ca ascunzi secrete in tine.
De fiecare data cand deschizi usa
ele striga.

Zambesti mereu prietenilor pe care nu ii ai.
Te imbratisezi singura, ai maini frumoase
si inchizi mereu ochii cand
te privesc.

Fumezi grabit, cu miscari largi.
Esti falsa si ti-e frica.

Talpile te dor ,dar continui sa mergi repede.
Gatul iti arde. Bea un pahar de vin cu mine.

Te inchizi intr-o carapace de plastic.
Sunt acele zile cand nu te pot cunoaste
si lumea imi e straina.

Vreau sa imi lipesc palmele reci
de fruntea ta
Si sa fiu fericit pentru ca stiu culoarea
ochilor tai.

............................................

Apoi, sa ne mintim intreaga dimineata cu cafea
Si priviri fara vina.

de azi ne privim cu alţi ochi ©Delia Marilena Grosu


nu am plâns niciodată. deşi uneori mă durea
aşa de tare încât ţipam încet şi mă încordam până deveneam o minge
pe care o aruncau de la unul la altul toţi bărbaţii
prin care am trecut vreodată sau care au trecut prin mine/ acum
arat ca un copil pierdut şi mă bucur că nu e mama aici
să mă vadă aşa întinsă într-un pat străin plin de urmele
atâtor atâtor femei care nu ţi-au spus niciodată ce însemni pentru ele
care te-au aşteptat probabil să vii să umblii puţin prin ele

miroase a ars

/ în camera asta soarele nu luminează
iar dimineaţa pare o lungă înşiruire de ochi trişti
care privesc cu frică pe geam /
lângă mine e un om care plânge tot timpul
ochii i se fac din ce în ce mai mari şi mă priveşte pe ascuns
dac-aş putea, i-aş dirija eu privirea tristă să se uite doar la mine
dar numai să fiu sigură că să plângi e gratis

miroase a ars
iar eu sunt din ce în ce mai sigură că într-o zi
o să aud lumina şi o să mă ridic din patul ăsta
ca să închid geamul.

era o vreme când fiecare atingere a ta
însemna mai mult decât
o mie de ploi de vară una după alta
îţi făcusem loc în mine cum am ştiut eu mai bine
şi am avut grijă de noi doi ca şi cum aş fi fost doar eu
vedeam prin ochii tăi şi te lăsam să umbli
ştiam de la început că lumea s-ar opri în loc dacă ai clipi
şi habar nu aveam că pot să ajung să
uit tot ce ştiam despre mine şi am ajuns să fiu atât atât atât
de aproapiată de cineva încât amintirile să ni se intersectau
de fiecare dată când ne priveam ni se dilatau ochii
şi eram din ce în ce mai sigură că am fost făcuţi
unul-pentru-celălalt şi că nimeni înaintea noastră
nu a simţit aşa ceva n-i-m-e-n-i nu a mai vorbit de iubire
înainte de noi doi

/

apoi a venit toamna
şi cumva atingerile tale au ajuns să însemne
din ce în ce mai puţin până când distanţa
dintre noi a crescut atât atât atât de mult
încât nu mai ştiu nimic despre tine
şi fiecare amintire a ta mi se pare o secvenţă
dintr-un film alb-negru / anii '60 /
mut.

"cu ochii tăi m-am văzut deunăzi în ultima bancă cu anca jucând
spânzurătoarea în latina vulgară pizmuind sărăcia cu duhul și pe
prietenii mei cei mai buni etalându-și emfatici eroinele – ca pe niște
superbe tatuaje de-o zi – care căzuseră pe rând în extaz în fața aceleiași
rochii de mireasă din vitrina celui mai luxos second hand de pe corso
m-am văzut crescând în fotografia din cartea de identitate până dincolo
de marginile ei gelozindu-te fără tine păream un vineri fără robinson –
obsedanta mea doamnă robinson din the graduate – un om fără umbră
un zeu fără olimp un roman fără intrigă un primat deprimat o viețuitoare
fără alt alibi deînmulțitul fără înmulțitor dar de fapt ca pe o schismă
desprinsă din mine în dreapta-mi credință căutându-te prin nopțile reci
de sub constelația câinelui prin nedeslușitele pilde ale unor palide
fresce de dincoace și de dincolo de porțile împărătești ale zorilor

melancolică și neverosimil de frumoasă te-am văzut duminică pe la
prânz pe maidanul din spatele blocului suflând în sferele de scame
ale păpădiilor antrenându-te pentru lumânările tortului și am sperat
că vei fi rătăcind printre amintirile noastre ca printr-un trist magazin
cu toate mărfurile la cinci lei și fiindcă îți spusesem cândva că nu
mi-am cunoscut îngerul păzitor te-am visat goală pe malul unui râu
de lapis lazuli fremătătoare ca trestia rugându-te și așteptând în secret
să ți se așeze vreo albiliță pe spate ca să-mi faci cadou revelația lui

la șase fix am sunat mi-ai deschis și-n ochii tăi perlați mi-am văzut
sufletul exhibiționist gata să admită că inocențaeopieleuzatășistrâmtă
pecaren-onăpârleștitrebuies-ojupoidepetinetuînsuțișidragosteauntruism
indicibilșide-aceeapoatecăvomfităcutuneoricuvintelealtora renunțând

am văzut literele unui scenariu fără replici declașându-și asediul
asupra inimii tale mărșăluind imperturbabile ca o procesiune de furnici
legionare pe cele din avangardă făcând poduri din trupurile lor pentru
toate celelalte surate peste linia vieții și cea a norocului din palme
peste adânciturile parfumate de deasupra claviculelor peste respirația
dintre buzele crispate în zâmbet am văzut anonimi figuranți personaje
operatori scenografi luminiști schimbându-și rolurile între ei în cea
mai asurzitoare tăcere clacheta strivind din greșeală și ultima muscă
angajată să bâzâie la scenele siropoase și în finalul patetic regizorul
adolescenței mele – acest colecționar de infarcturi – urlând pentru
ulltima oară CUUUUT prăbușindu-se m-am văzut atât de tânăr încât
încă mă mai credeam dublura Domnului Dumnezeu și filistin eretic și
blasfemator am început în gând să hulesc de ce m-ai mai făcut Doamne
purtător de cuvânt dăcă dragostea ei e un film de dinaintea sonorului

rând pe rând ți-au plecat invitații mai rugat să rămân să-ți aprind o
țigară și iar mi-am văzut neputincioase cuvintele când albul și negrul
ziua și noptea iubirea și ura capul și pajura iertarea și damnațiunea
viața și moartea luciditatea și paranoia păreau iminente și echiprobabile
și toate-mpreună se numeau simplu – mâine – o zi de luni care a rămas
nevorbită și stătea între noi ca între doi copii ultima felie de tort

cel puțin toate aceste cuvinte le-am spus apoi rochiei de mireasă din
centru și numai sticla subțire și rece a vitrinei ne despărțea în ea mi-am
văzut sinele rizibil și trist pentru ultima oară noaptea-mi cădea pe

umeri ca un frac sub care m-am grăbit să-mi ascund cămașa de forță"

Filip Cristinescu